Mergeţi acolo unde nu mai contează

Din cauza unor împrejurări neplăcute am fost nevoit să îndeplinesc o sarcină : să merg la morga spitalului şi să „identific” persoana – aşa trebuia completat în acte, cum că respectiva persoană decedată a fost identificată de un membru al familiei.
Am păşit înăuntru cu sentimente amestecate … da, era acolo, lângă un perete, dar nu am putut să spun din uşă „Da, el este !” şi să mă întorc. Aşa că am pornit către masa pe care stătea întins. Şi, încet, mi s-au limpezit sentimentele şi senzaţiile – nu am mai avut vreo reţinere, mergeam către masa de piatră şi mă uitam în stânga şi în dreapta – stăteau cuminţi, întinşi pe spate, albi, goi de sânge, de haine şi de sentimente. Erau oameni care avuseseră vise, fuseseră uneori geniali şi de multe ori stupizi, fuseseră de multe ori aroganţi şi uneori smeriţi, se certaseră, poate că se şi împăcaseră, se urâseră (poate că „până la moarte”), poate că se şi iertaseră, adunaseră multe pe pământ şi poate că şi câte ceva pentru unde mergeau acum … avuseseră de toate sau numai te miri ce, dar sigur acum nu mai aveau nimic – erau goi.
Am ajuns langă el. Era, parcă, mai senin după chinul de până atunci, era, parca, mai liniştit. Îi ştiam unele vise şi unele speranţe, îi ştiam unele nelinişti şi unele certitudini, îi ştiam încrâncenările şi puţinele compromisuri, îi ştiam unele uri şi unele iubiri, ştiam cum îi placea şpriţul şi cât de bine să fie rumenită friptura, ştiam că lui nu îi păsa dacă o să fie îngropat sau ars, dacă o să fie preot ortodox sau protestant, dar „să nu cânte popa prea mult că e enervant”, ştiam câte ceva din cele pe care mi le povestise el şi ştiam că şi mai multe rămăseseră pentru el, în el … acum nu mai aveam taine, era gol în faţa mea şi goliciunea lui m-a facut să simt goliciunea mea.

L-am mângâiat ca să-i simt răceala … „Da, el este.” …

Pentru cei care au cateodată porniri intolerante, pentru cei care se iau uneori prea în serios : încercaţi să mergeţi în vizită la o morgă. Poate că veţi pleca, precum am plecat eu, cu întrebarea „Au toate astea vreun rost ?” – asta o să vă scutească o bună bucată de timp, dacă nu să vă lecuiască, de „cât de important sunt eu”, o să vă facă să vedeţi cât de aproape este aproapele vostru şi, mai ales, să îl acceptaţi ceva mai uşor.

Acest articol a fost publicat în Comportament. Salvează legătura permanentă.

4 raspunsuri la Mergeţi acolo unde nu mai contează

  1. Pe cand eram in practica la spital in loc sa-mi vad de treaba mea pe sectii, unde sa invat ceva meserie, stateam mai mult pe la morga si cascam ochii fara sa pricep mare lucru.Ma fascina ritualul autopsierii, al golirii trupului de continut.Nu gaseam ca e macabru, era doar ceva inedit sa vezi cum e un om pe dinauntru.Asta pana intr-o zi cand brancardierul a luat un viraj mai brusc cu targa pe care era un cadavru scos din frigider si mi l-a scapat pe picioare. Eu eram atenta in alta parte, nu mi-am dat seama ce se intampla pana nu m-am trezit cu greutatea rece peste mine.A fost prima data cand am simtit cat de rece si impersonala e moartea!Fara suflet, fara sentimente, fara zbateri nu ramanem decat un ambalaj de gheata…

  2. coolnewz spune:

    la morga nu am fost niciodata, dar am avut senzatii/clarificari similare cind mi-au plecat oameni dragi, unii mai inainte decit „era cazul”.

    • Glass and Iron spune:

      Poate că a fost „de vină” numărul. Era mai multă moarte decât viaţă. Erau mai multe visele moarte decât cele vii, erau mai multe orgoliile moarte decât cele vii …