Restaurantul “Chez Marin”

Trec pe lânga el în fiecare zi, n-am cum să evit, că suntem în acelaşi cartier.
Îi zice “Chez Marin”. Ori de câte ori trec, sunt îmbiat cu o porţie de ciorbă lungă, străvezie, aceeaşi ciorbă cu care îmbie de când s-a apucat de afacere pe-aci.

Marin s-a hotărât să fie “chef de cuisine”, pe scurt “chef” adică, mai pe româneşte, şef. A călătorit mult, a consumat aşişderea şi a tras cu ochiul la cum se găteşte prin alte părţi, dar asta nu înseamnă că a ajuns şi un bun şef. Ei şi ? Asta nu a contat pentru el, avea un gând, ţinea morţiş s-ajungă şef şi gata.

A început modest, cu un căruţ – vindea gogoşi. Mirosea atrăgător şi venea lumea. S-a străduit, nu glumă, mergea mult, împingând căruţul cu abureală, era peste tot, îşi lăuda marfa în gura mare, râdea, vorbea mult cu oricine care venea atras de mirosul gogoşilor, glumea “gros”, ce mai, era popular aşa că şi-a făcut ceva muşterii.

Cu toate că mai fuseseră şi alţi plăcintari şi covrigari înainte, care îşi lăudau marfa mai abitir, dar vânduseră râncezeli, la început am adulmecat şi eu mirosul gogoşilor. Trebuie să recunosc, mirosea bine. O gogoaşă caldă miroase tare bine – cine poate să reziste ?

A vândut gogoşi la tarabă, cât încape, şi după ce a prins cheag, Marin a “pus-o” de un local adevărat. Situat bine de tot. Cu dever mare. Promitea un meniu de-ţi lăsa gura apă. Şi mulţi s-au înghesuit, mai ales că cei de avuseseră afacerea mai înainte se dovediseră şnapani – bagau mai mult în buzunarul lor şi te cam încărcau la notă.
Acu’, păcat de localul ăsta … Marin l-a facut un birt de mahala. Că nici pe el nu l-a interesat localul, ci câştigul.

Birt prost, cu mancare proastă – în bucătărie se amestecă borcanele, se calcă în străchini. Feciorii sunt obraznici şi fură pe ruptelea. Marin mai închide din ochi, că are de unde, slavă Domnului şi nici nu vrea să-i certe, că dacă pleacă ei tre’ să-nchidă şandramaua.

La stradă are multe mese unde serveşte aceeaşi ciorbă subţire, reîncălzită. Clientela, gârlă, sorbăcăie cu lacomie din ciorbă şi se îmbată cu apă rece. Am văzut că, mai nou, mai are un fel de mâncare al cărei miros a umplut tot locul : varză – varză à la Cluj. Dar de bază rămîne tot ciorba străvezie, reîncălzită.
În spate are doar câteva mese, pentru clienţii “de suflet”, aleşi pe sprânceană.
Ăştia înfulecă pe ruptelea grătare sfârâinde, clefăie, râgâie din bojoci şi îşi ling degetele pline de grăsime.

Uneori mai cheamă şi nişte lăutari ca să mai animeze atmosfera cu nişte ritmuri populare, indiene şi turceşti, de-ale noastre, de le place la multă lume.

Din când în când câte un client din cei “de suflet” mai iese din spate şi trece printre mesele de la stradă, se bagă în vorbă cu muşterii şi, cu scobitoarea în colţul gurii, povesteşte cui vrea şi cui nu vrea să asculte, cum se chinuie şefu’ să facă o ciorbă aşa bună. Nu contează că porţiile s-au micşorat, aşa, cam cu un sfert, iar preţul a crescut cam cu un sfert, ciorba asta e muncită din greu şi trebuie apreciată, deh ! Şi apoi mai încearcă să moaie ceva inimi povestind că, ce să facă şi bietul şef, are atâtea pe cap, acu’ de exemplu nu-i e uşor, că tre’ să dea şi de pomană la nişte bătrâni … şi, a trebuit saracu’ să găsească o soluţie, să nu mai ia cu împrumut de la zarafi.

Dacă ciuleşti urechile, prin sunetul de surle şi ţimbale, poţi auzi din spate şi chicoteli, aşa, ca de femei gâdilate. Unii chiar se întreabă dacă or fi “d-ale casei”, iar ăi mai cârcotaşi zic că ar fi “de consum”.

Acum, pe mine nici nu mă mai deranjează că, vreau nu vreau, de câte ori trec pe-acolo, mă îndeamnă cu ciorba lui străvezie. Sau că ălălaltu’ se laudă tot timpu’ cu varza pe care a făcut-o. Treaba e că nu şi-a mai dus de mult gunoiul şi miroase rău de tot. Mă întreb cum stau ăştia de la stradă şi sorbăcăie din ciorbă în duhoarea asta. Că, la ăia din spate, nu le duc eu grija, că s-or fi obişnuit. Şi apoi, cred că nici nu se simte aşa de tare, că acolo e fum de grătar de la mici, cârnaţi şi cotlete, de acoperă mirosul de putreziciune.

Acu’, umblă vorba că, vezi mata, sunt nişte negustori care ar vrea să deschidă ei aici ceva şi se laudă ca or să termine cu gunoiul, că or să desfiinţeze mesele din spate şi că la stradă vor avea mancare bună, pentru toată lumea. Ce să zic … că tot negustorul îşi laudă marfa … da’ ştiu şi eu ? Oricum, acu’ miroase rău şi, dacă cineva zice că o să facă curăţenie, parcă îmi vine să zic : “păi să te vad, stimabile, la treabă”.